Adrian Paunescu - Dacă Tu Ai Dispărea

Daca tu ai disparea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
As pleca nebun pe mare.

Cu un sac întreg de lut
Si-o spinare de nuiele
Sa te fac de la-nceput
Cu puterea mîinii mele.

Lucru lung si monoton
Sa te înviez, femeie,
Eu, bolnav Hyperion
Hai si umbla, Galatee !
Daca tu ai disparea
Fi-ti-ar moartea numai viata
Dulcea mea, amara mea
As pleca în tari de gheata.

Sa te fac din turturi reci
Sa te-mbrac în promoroaca
Si apoi sa poti sa pleci
Orisiunde o sa-ti placa…

De-ai cadea într-adevar
În momentul marii frîngeri
As veni la tine-n cer
Sa te recompun din îngeri.

Si pe urma as pleca
Umilit si iluzoriu
Unde este casa mea
O mansarda-n purgatoriu.

De-ai cadea într-adevar
În momentul marii frîngeri
As veni la tine-n cer
Sa te recompun din îngeri.

Si pe urma as pleca
Umilit si iluzoriu
Unde este casa mea
O mansarda-n purgatoriu.

Daca tu ai disparea
Si din rîsu-mi si din plînsu-mi
Te-as gasi în sinea mea
Te-as zidi din mine însumï ! 

Seara de noiembrie

Si da, te simt aici.
Tu esti inceputul iernii?Caldura din casa...ceaiul cald de pe masa...Si pentru tine am ales sa scriu iar.
Am dat totul de o mie de ori, am sa mai dau inca o data.

ridica-ma tu,
adu-ma tu langa suflet,
da-mi tu...
fa-ma tu...
vino tu..

Republicarea scrisorilor - lights

Bună dimineaţa :> smug E bună, aşa-i? Nu te-a mai călărit nici un diavol mic şi slab...dacă mai respira şi greu, să ştii că ăla era Darth Vader când era copil - nu era Satana! Momentan eu sunt fascinat de mailurille scurte şi aş vrea să testez metoda. Ideea e că mă freacă un pui de insomnie precoce şi parcă aş sta la o chatuială imaginară cu tine...cum să fac...cum să fac...ŞTIU! O s-o dau printre, ca la fotbal! :)) laughing O să compun ceva care nu va fi nici cal şi nici măgar....UN CATÂR!! Dar nu Acel Catâr din Fundaţia lui Asimov, ci unul obişnuit, din acela care-l vezi la colţ de stradă sau aiurea pe vreun izlaz. Aşadar şi prin urmare, să purcedem la scris: Tema de astăzi: cadoul perfect. Îmi place mult despre acest subiect. Am câteva amintiri foarte amuzante legate de cadouri: - Una foarte tare de prin clasa a treia; era 8 martie şi toţi colegii au dus câte-un cadou pentr învăţătoare (pe atunci nu era moda cu strânsul de bani şi măgării d-astea...fiecare elev aducea ce-avea pe-acasă). No, şi vine ziua fericită, toată clasa se înşiră în faţa catedrei şi încep procesiunea dăruirii. Eu, în bancă, eram negru de supărare - părinţii mei nu au avut bani şi eu nu adusesem nimic. Moamăăăăăăăăă...da ştii ce mă ofticam? Aveam un bot....ziceai că-i autosradă, aşa era de viril! Trec 5 min, trec 10...colegii dădeau cadouri, eu ...hhhmmmmm...o cam luam în mână. Apoi îmi vine ideea salvatoare: bag viteză la catedră, mă aşez la coadă cu mâinile la spate şi când îmi vine rândul, numa' ce zic cu tupeu: "Doamna, eu nu v-am adus nimic, că nu au avut părinţii bani. Dar va urez la mulţi ani din tot sufletul". :) happy Şi Doamna doar pe mine m-a pupat, apoi m-a luat în braţe! Hihihihihi &lt):) cowboy - Iar cealaltă despre o rudă căreia îi place să facă cadouri practice. Nu acordă timp, nu se stresează - intenţia contează în cele din urmă. Şi tanti ne lua (mie şi târlei de fraţi, adică) la fiecare aniversare un singur lucru: chiloţi şi şosete. "Las', că ştiu eu că va trebuie! Dulciurile vă strică dinţii, fără ele puteţi sta. Dar fără ciorapi şi chiloţi, ba!". Deci, chiloţi şi şosete...vreo câţiva ani. Apoi s-au inventat 38-urile şi a schimbat placa: s-a prins că ne trebuie umbrele. Chestia e că nu aveam şanse să facem stivă acasă; erau de proastă calitate - îţi dai seama - şi minteni se rupeau. Ocazia perfectă pentru un nou cadou perfect de ziua noastră...:)) laughing Dar astea-s amintiri. În prezent...Nu ştiu despre alţii, dar eu ador să dau cadouri. Să le caut, să le pregătesc, să le împachetez şi apoi să le dăruiesc. Când eram în facultate şi ştiam că vine Crăciunul strângeam bursa pe 3 luni, ca să am cu ce cumpăra diverse daruri de Moş, pentru toţi ai casei. Ţin minte...odată, i-am luat la frate-miu un robot cu baterii (avea 8 ani pe vremea aia, mergea); a fost primul pe care l-a primit...i-l împachetasem şi ca în filme, în cutie legată cu fundă, şi toate cele. Obişnuit cu darurile părinţilor, care de obicei ne luau haine sau câte-o ciocolată, când a văzut ce a primit şi pe lângă, a căzut în genunchi şi a început să plângă de bucurie. Da...îmi place să dăruiesc. Nu mă avânt să iau lucruri costisitoare, nu cred că un cadou scump este neapărat şi frumos. Dar contează mult forma în care îl oferi, încărcătura emoţională şi simbolistica. Adică...în condiţiile adecvate,şi o piatra poate deveni un cadou nepreţuit. Cadoul perfect e discutabil, însă. Teoretic, pentru a-l oferi trebuie să cunoşti foarte bine persoana. Să ştii care-i sunt pasiunile, dorinţele, să ghiceşti alte domenii care ar putea-o interesa sau alte lucruri care i-ar putea face plăcere. Apoi să îi iei ce îţi doreşte, fără însă a fi previzibil. Asta în teorie, repet. În realitate, de cele mai multe ori contectul dictează totul. Perfecţiunea nu e ceva absolut, ci are un caracter individual,, în funcţie de aşteptările persoanei. Pentru cineva, o ciocolată poate fi mai mult decât a sperat vreodată...în timp ce pentru altcineva, chiar şi o maşină de mii de euro poate fi o banalitate. Ştii...şi până la urmă, nici nu ştiu dacă ar trebui să alergăm după perfecţiune...toţi ne dorit atât de mul să fie ca la carte, încât normalul a devenit ceva special. Aşa că de multe ori, ofer doar cadouri. Găsesc ceva ce bănuiesc/ştiucă i-ar plăcea acelei peroane , cumper şi gata. Ofer. Secretul e să te gândeşti la ea când alegi, nu la tine...cum făcea o cunoştinţă de-a mea. Când venea ziua mamei sau vreo altă ocazie specială, ochea un parfum mişto şi scump care îi plăcea; îl cumpăra şi îl oferea cadou. Chiar dacă mamei nu-i plăcea, cu atât mai bine: fata avea acoperire că a cheltuit o groază de bani pe ceva inutil şi se alegea şi cu parfumul, din moment ce mamei nu-i plăcea. Iar dacă şi mamei îi plăcea, ea tot împrumuta. "It's a win/win situation",